O poveste despre începuturile lui Ion Aldea Teodorovici – o lecție de tenacitate și verticalitate înregistrată la emisiunea televizată cu titlul „Focul din vatră”, difuzată de Televiziunea Națională a Republicii Moldova la 31 decembrie 1991.
Interviu preluat din albumul Ion și Doina. Doina și Ion:
FOCUL DIN VATRĂ
Versiune editorială
— De unde vine Ion Aldea Teodorovici?
— E o întrebare complicată, dar și interesantă… „De unde vin eu?…” Dacă să vorbim concret, vin dintr-o familie de slujbași, taică-meu — învățător de cînt într-o școală medie din orășelul Leova, maică-mea — medic-ginecolog. Dar dacă e să vorbim de unde vine compozitorul Ion Aldea Teodorovici… în primul rînd de la taică-meu care din frageda copilărie m-a educat, pur și simplu, că trebuie să fiu muzician, fiindcă el, probabil, își dădea seama că aveam calitățile pe care trebuie să le aibă un muzician. Probabil, e și firesc, fiindcă și maică-mea cînta foarte bine, avea o voce foarte frumoasă. Dar taică-meu, venind din muzica bisericească, a fost preot câțiva ani, dar gonit de soartă cu problemele care erau prin anii 40-50 a trebuit să se retragă din biserică, să-și ascundă în sine credința în Dumnezeu, care îi dă omului putere să supraviețuiască și să devină, pur și simplu, un artist, ca să nu fie gonit de nimeni. în felul acesta, trecând de la biserică la artă a devenit cântăreț, a cîntat mulți ani la capela „Doina” împreună cu Gheorghe Eșanu, au fost colegi, prieteni. E probabil unicul, care îl mai știe pe taică-meu. Dar apoi fiind căsătorit cu maică-mea, s-a întors acasă și s-a oprit cu traiul în orașul Leova unde conducea corul școlii, după cîte țin eu minte, la școala moldovenească nr.2. De la el pornesc eu ca muzician.
Dacă aș vorbi de cei șapte ani de acasă eu aș parafraza și aș spune „zece ani de acasă”, fiindcă la zece ani mi-a murit taică-meu. Și cu asta s-a terminat copilăria și a început o nouă etapă în viața mea.
— Ții minte casa în care te-ai născut?
— Noi am avut două case, una a părinților, care a apărut mai tîrziu, dar cel mai mare rol în viața mea l-a jucat casa bunicilor în care locuiau buneii și mătușa, care n-a avut copii și care ne-a crescut și pe mine, și pe frate-meu Petrea. Ea și-a dat viața ca să fim noi sănătoși și să supraviețuim multe cumpene care ne pășteau în viață, ca și pe orice copil. Și de aceea casa aceasta a intrat în memoria mea ca cea a copilăriei unde am petrecut cele mai frumoase clipe. În casa în care trăiau părinții mei era mai mult munca, care trebuia depusă ca să devin muzician. Acolo mă ocupam la vioară, la pian sub supravegherea și conducerea lui taică-meu.
De la cinci ani am început să mă ocup la vioară și la pian. În casa cealaltă îmi petreceam timpul liber. Casa părinților rămîne în memorie drept casa în care am crescut, mi-am clădit prin muncă grea fundamentul, caracterul. Nu mă gîndeam atunci că am să devin compozitor. Deși taică-meu mă mîngîia pe cap și îmi spunea: „Tu ai să devii geniul lui tăticu, tu o să fii compozitor, tu o să fii muzician”. Eu nu mă gîndeam pe atunci la acest lucru. Taică-meu a murit pe cînd aveam eu zece ani.
Dacă e să vorbim de cei șapte ani de acasă eu i-aș numi „cei zece ani de acasă”. După zece ani, adică după ce a murit taică-meu, am plecat la școala muzicală din Chișinău.
— Ai devenit matur…
— Am început să devin matur, asta este o altă foaie din istoria vieții mele… Dar dacă e să mă întorc la cei zece ani de acasă, cît era taică-meu… au fost niște ani de muncă, de chin, dar și de satisfacție. Pe lîngă chinul pe care îl aveam, trebuia să mă ocup cîte patru-cinci ore pe zi la vioară și la pian… aveam momente de relaxare cînd mă duceam la bunica, în casa ei, care mi s-a întipărit pentru totdeauna… Acolo mi-am petrecut clipele plăcute pe care trebuie să le aibă orice copil. Plecam cu băieții din mahala cu păscutul oilor, caprelor, vacilor. Erau niște zile pline de jocuri… Ne jucam pe locurile unde au fost niște livezi mari care au aparținut bunicii mele, și care au fost luate de colhoz, unde creșteau pomi fructiferi. Dar, evident, după „eliberarea” care am învățat-o în toate cărțile… că tot am fost „eliberați”, după ce s-a luat pămîntul de la oameni, n-a mai avut grijă nimeni de bucata ceea, de livezi, de pomi și s-a sălbătăcit… Se transformase livada aceasta într-o pădure cu tufari mari. Aceste locuri au jucat un rol mare pentru formarea caracterului meu, a viziunii mele de creație.
…aveam o plăcere dublă de la lecțiile cu taică-meu, dar și de la clipele frumoase care le petreceam la casa bunicii și a mătușă-mi, jucîndu-mă cu băieții. Ăștia au fost zece ani, ăsta a fost fundamentul meu de unde pornesc eu în general. Taică-meu era un om cu caracter foarte dur, dar și blînd la fire și știam că mă iubește extraordinar.
— Ai avut o copilărie veselă?
— Am avut o copilărie extraordinar de frumoasă și prin aceea că aveam plăcerea de a munci și a învăța, de a lucra la vioară, la pian… Evident, munca aduce la ceva, aveam și o mulțămire sufletească, că am obținut ceva. Dar aveam o plăcere dublă de la lecțiile cu taică-meu, dar și de la clipele frumoase care le petreceam la casa bunicii și a mătușă-mi, jucîndu-mă cu băieții. Ăștia au fost zece ani, ăsta a fost fundamentul meu de unde pornesc eu în general. Taică-meu era un om cu caracter foarte dur, dar și blînd la fire și știam că mă iubește extraordinar. Era o diferență între mine și frate-meu Petrea. La Petrică țineau mai mult bunica și mătușa mea Nata și el a crescut mai mult la ele, iar eu am crescut mai mult acasă. Bunica mea nu înțelegea pentru ce trebuie să chinui copiii cu scripca și pianul. „Sînt atît de frumoase clipele astea din copilărie… Lasă-i să se mai joace, și așa sînt chinuiți la școală”. Taică-meu n-a avut ce face cu Petrică, el era mai mult copilul bunicilor, pe cînd eu, după cum simțeam, eram mai mult al lui.
— Ion, dar cum socoți, exista între voi contactul sufletesc, sau erau relații „tată-copil”?
— Nu, era anume un contact sufletesc, și el îl simțea, și eu îl simțeam. Deja am 37 de ani și pînă acuma e în fata ochilor mei, pe cît era de dur, pe atît era de dulce și blînd, iubitor. Era mai scump să mă mîngîie el o dată, decît să mă mîngîie de zece ori mama. Nu pot să spun că nu țineam și la maică-mea. Ea a fost acea care a preluat ștafeta. După ce a murit tata, ea, fiind medic, a găsit puterea de voință să mă aducă la Chișinău, să mă dea la școala de zece ani „Eugeniu Coca”. Era greu să mă întrețină și m-a dat la casa de copii. A fost o ștafetă pe care taică-meu i-a înmînat-o maică-mi și ea a dus-o pînă la capăt…
— Pînă la vîrsta de zece ani am fost un copil vesel și m-am bucurat de multe lucruri, ca orice copil. Mă bucuram și de munca pe care o depuneam la vioară, la pian, mă bucuram de taică-meu, de maică-mea, de prietenii mei. Ajungînd la Chișinău nu pot să spun că eram intr-un infern la casa de copii din anii ’40. Dar pentru mine a fost o schimbare completă de caracter. Eu am nimerit într-o colectivitate. Pînă atunci dezvoltîndu-mă singur ca individualitate, atrăngîndu-mi atenţia numai mie, taică-meu, dacă mă bătea cu varga, o simţeam că o face numai pentru mine și simţeam eu micile mele biruinţe, ocupîndu-mă ia vioară, la pian. Pe cînd aici am nimerit într-un colectiv, erau mulţi… — în care te-ai dizolvat… – Da, în care m-am dizolvat și în care a început să-mi dispară zîmbetul, a început să se dezvolte în mine o duritate, pe care aș numi-o puterea de a supravietui. În casa de copii am fost mai mulţi, care sînt astăzi în fruntea culturii noastre Vasile lovu, fraţii Cazacu, Valentin Goga, Valentin Dînga, Ștefan Petrache, Ion Josanu, Constantin Rusnac… Numai că el a fost cu mulţi ani mai înainte… Pentru fiecare din noi casa asta de copii a jucat rolul său, a fost o perioadă în viaţă. Mărturisesc sentimentele pe care le-am avut eu. Adică de aici vin eu, în primul rînd de la taică-meu și bunicii, care mi-au clădit împreună zece ani de acasă. Pe urmă maică-mea, care a preluat ștafeta și m-a dat la școală la Chișinău, care pe lîngă momentele negative, legate de această colectivitate a fost, totuși, și o etapă de dezvoltare profesională. La școala de zece ani am început să învăţ la clarinet, ceea ce a avut un rol foarte mare pentru mine, fiindcă mai tîrziu am devenit un artist saxofonist… în orice caz, am avut o bucată de pîine un timp oarecare, pînă am devenit compozitor… Dragostea de libertate era prea mare în mine, eu nu am mai putut să mă supun legilor colectivului și n-am mai putut să rămîn la școala „E. Coca”. Am plecat la tehnicumul muzical de la Tiraspol.
— Eu nu în zadar te-am întrebat, dacă ai fost un copil vesel sau nu. În multe din lucrările tale apari ca o personalitate dramatică prin felul tău de a percepe lumea, viaţa înconjurătoare. De unde vine acest dramatism?
— Probabil, ar trebui să încep de la dramatismul familiei în care m-am născut, de la dramatismul bunicilor, care este și o oglindă a dramatismului Basarabiei. Au avut o bucată de pămînt, au prelucrat-o, au crescut acolo și pomi fructiferi și pe urmă li s-a luat totul și au rămas fără nimic, ba au mai fost ridicaţi și în Siberia. Poate de aici pornește totul, greutăţile, prin care a trecut taică-meu, momentele zbuciumate pe care le-a avut maică-mea. Deci, din familie, în primul rînd, vine tot dramatismul cîntecului meu. Poate și de la schimbarea mediului, care a fost după moartea lui taică-meu. Dar cred că aș putea să vorbesc și de alte momente… Chiar și de relaţiie mele cu soţia-mea, de primii ani de dragoste. Noi, pînă a ne căsători, am prietenit cinci ani de zile. Starea mea sufletească depindea deseori de relaţiiie noastre. Ca și orice organism, ca și natura cînd e ploaie, cînd e vînt, cînd e soare… Toate acestea au avut și ele un rol în apariţia multor creaţii „dramatice”, în crearea caracterului meu, deși eram un om matur. Fiind o fire sensibilă, influenţat de sentimentele mele, îmi ieșea o lucrare dramatică și plină de durere. În același timp, avînd clipe frumoase și plăcute, puteam să fac cîntece de dragoste, senine și curate. Aș putea spune că anume de la tandemul nostru, de la ceea ce a devenit pe urmă familie, a apărut o ipostază nouă în creaţia mea — cîntecul în care neapărat trebuie să fie și mișcare, și conflict.
(…)
— Aici a fost o coincidenţă, după mine, extraordinară. Fiind la Moscova în anul 1985 la un festival era acolo și o expoziţie a lui Andrei Mudrea. Am înlemnit lîngă pînza aceasta fiindcă era casa părintească a mea, a bunicilor și care mi-a adus aminte de copilărie. Am cumpărat această lucrare de la Moscova, n-am putut s-o las s-o cumpere altcineva. După aia am mai cumpărat încă o pînză care i-a plăcut foarte mult soţiei mele, Doinei și care se numea „Dansul”. Este alături, iar a treia pînză ne-a făcut-o cadou autorul.
— Aveţi trei pînze ale lui Andrei Mudrea?
— Mai am o pînză în casă care e complet din altă sursă… După ce am scris cîntecul „Eminescu” și a răsunat la concursul “Melodii-89″… se înmînau cadouri celor care au devenit laureaţi. Și eu am primit cel mai frumos cadou din partea pictorului Tudor Zbîrnea, care se intitulează… „Crucifix”
— Nu știam că se numește “Crucifix”…
— Ion, ca să vezi cărărușile vieții se intersectează. Am realizat cu Tudor o emisiune cu acest generic și ne-a povestit cum a lucrat la această operă care se numește „Crucifix” și care vine din evocarea unui moment dramatic trăit în copilărie cînd a văzut un Crucifix părăsit și aruncat printre beţele unui gard. L-a zguduit mult atunci. Din aceste amintiri este însăilată această lucrare, o variantă a căreia se află și astăzi în atelierul pictorului.
— Îmi pare rău că nu ne cunoaștem bine, să stăm, să mai discutăm. Și în pînza lui Mudrea, și în cele ale lui Zbîrnea simt un dramatism care îmi este aproape.
— Noi sîntem un popor vesel, cum crezi?
— Da.
— Dar sintem puternici în cultura noastră prin lucrări dramatice, nu? Așa a fost istoria neamului…
— Pot să spun că neamul nostru e cel mai cuminte, cel mai frumos din lume. Mă rog, avem și noi neajunsuri. Cum spunea cineva, caracterul omului, caracterul poporului depinde de localitatea în care se găsește, în care au trăit moșii, strămoșii. Și caracterul nostru este… cam deluros, ca și dealurile Moldovei noastre. Poporul nostru, chiar dacă și are multe neajunsuri… des ori ne mîncăm unul pe altul, uneori chiar și ne mai vindem unul pe altul... Dar poporul nostru a avut și personalităţi mari, dramatice, a avut niște dealuri, care poate au fost mai mari decît niște munţi. Au lăsat urme și ne permit și nouă să ne numim neam și în ziua de azi. Ne consolează într-un fel, ne fac să ducem istoria neamului nostru mai departe. Și dacă ne întoarcem înapoi la pînza lui Andrei Mudrea, care este dedicată casei, eu aș spune că a mai fost o coincidenţă: casa lui Andrei seamănă cu casa bunicilor mei. Și am mai avut o coincidenţă – Dumitru Matcovschi a făcut un vers care… aduce a casa noastră, care a și fost intitulat „Casă părintească”, scris mai demult, la sfîrșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, dar care n-a mai fost interpretat pînă acuma, fiindcă așa a fost situaţia. Dacă îmi permiteţi, o să vă cînt, fiindcă ţin mult la cîntecul acesta.
— …Coincidenţa aceasta între casa părintească mă duce la analogia Basarabia noastră, plină de dureri, de suferinţe, dar care nu s-a risipit.
Bibliografie:
Ion și Doina, Doina și Ion : [album] / alcăt. : Boris Parii. – Ch. : Întreprinderea mixtă „Floral”, 1994. – 182 p
Chișinău, orașul meu 